Urzici moarte (I)

Cea mai nașpa zi din ultimele luni. Am primit atâtea șuturi în boașe câte nu credeam că voi reuși să înghit. mi-am adus aminte că știu să plâng și că-s al dracu de frumoasă când plâng. mi-am adus aminte că atunci când eram mică, îmi provocam plâns numai ca să mă uit la mine în oglindă. și parcă am alte trăsături, ochii mei roșii se micșorează, ca a unui asiatic așa, nasul se înroșește și devin un ren magic, iar buzele îmi cresc de la plâns incredibil de mult - cam cum mă trezesc cu ele după o beție (am niște buze ciudate, care vorbesc fără să se miște).
Mi-am adus aminte cât de tare mă urăsc pentru că sunt în mod eviiident o mizantroapă și că zău dacă-mi place de oamenii din jurul meu. Și nici nu mă străduiesc să mă port cu ei cumva. Mă port așa cum îmi vine și din păcate trebuie multă răbdare ca să mă priceapă cineva.

M-am săturat de șuturi în coaie. În ultima perioadă sunt mult prea multe. Nu le mai pot suporta, o să rămân de tot fără coaie. Ce ar trebui să fac?

Ăsta e unul din momentele alea în viață cânt îți vine să-ți bagi tot în tot ce există în jurul tău și să te duci unde vezi cu ochii.

Mi-am dat seama că nu fac nimic cum trebuie, că am eșuat pe toate planurile - profesional, educațional, social, sentimental. N-am știut decât să ratez și să-mi fac singură rău. Poate folosesc ca amuzament pentru alții, poate există o conspirație la nivel interstelar care vrea să mă facă să-mi urăsc viața. Nici nu mai știu.

Măcar i-am ascultat din nou pe ăștia de la Alternosfera, am băut Stejar și mai ales mi-am revăzut Pisica Mov, pe care sper s-o târăsc și la Blue Nipple Boy.

Mi-e dor de Făt Frumos, care e scump în felul lui și mai ales e frumos - e un om frumos frumos care te umple de frumusețea lui, de privirea lui lunguiață și neagră, de genele lui, de nasul mic și de buzele lui groase și indoite așa arogant și sarcastic, de părul lui ciufulibil și de blugii lui mulați. Te umple de tinerețea și de bunătatea lui. De inocența lui socială - de om care n-a făcut niciodată rău și care a fost mereu sincer.

Momentan, mă duc acasă la mine. Deși nu cred să-mi treacă ceea ce am prea curând - lehamitea de a mai vedea la față ființe umane. Aia am. Scârbă de ele. De toată răutatea și nesimțirea. De lipsa de respect arătată de niște oameni pentru care ai făcut ceva. De egoism. De aroganță. De oameni handicapați social. De nerecunoștință. Lehamite de oameni.

Mulțumesc, muiștilor, pentru că mi-ați distrus universul. Obișnuiam să vă consider prietenii mei. De-acum așteptați-vă să vă consider dușmanii mei și să v-o luați pentru că ați dat dovadă de lipsă de respect. Pentru că, nu avem de ce să mințim, sunt a dracu de răzbunătoare cu oamenii care mă rănesc.

Am prea multe chestii în cap și în suflet acum ca să mă mai pot gândi. Mă sui în primul tren și duceți-vă dracu toți.

Sunt o stupidă

De ce?

Pe lângă multele motive, pentru că am melancolia vârstei. La mine nu funcționează absolut deloc ideea că important e să ai sufletul tânăr și alte bullshituri. Zău că nu.

Ieri, în fața mea, mergea un domn. Un domn cu un mers tare zvelt și viguros. S-a oprit la nenea din colț să cumpere două legăturici de ceapă. A zâmbit cu un zâmbet imens. Și a mers mai departe, fâlfâind sacoșa în aer, așa cum făceam noi când eram mici și ne trimiteau ai noștri după pâine. Avea părul vâlvoi într-un mod foarte rebel - freza lui de agățat gagici în cluburi. Doar că era alb. Complet alb. La fel ca și barba. Hainele lui moderne- o pereche de converși, niște blugi cu turul lăsat , un tricou lălâu - stăteau pe un trup mult mai uscat, prea deshidratat, plin de riduri. Și-atunci am înțeles. Omul ăsta a îmbătrânit atât de repede, încât n-a apucat să-și dea seama. A coborât din pat vlăjgan, a căscat de i-au trosnit fălcile, apoi s-a îmbrăcat. Și-a aruncat hainele cu care fusese îmbrăcat aseară în oraș - voia doar să coboare până jos. Când a urcat în lift, i s-a părut că îl doare spatele. Când a apăsat pe butonul P, a văzut că degetele lui erau uscate și mîinile pline de vene vineții. Când a ieșit din bloc, i s-a părut că-l dor oasele, că obosește după doi pași și că respiră greu. Și tot n-a înțeles. Bărbatul din fața mea, cu mers tare zvelt și viguros, n-a vrut să priceapă că a îmbătrânit dintr-o dată.

Un bătrân, astăzi, în metrou, vorbea singur. Dădea din degete, argumenta și contrargumenta de unul singur. Dar nu vorbea cu voce tare, doar mormăia. Se uita în stânga și-n dreapta, să se asigure că nu-l vede nimeni. Eu îl vedeam. Din dreapta. Și m-am gândit că n-aș vrea totuși să ajung aici. Vreau să mă opresc la a vorbi cu pisicile și cu lucrurile din jurul meu - nu cu mine.

Acum, un tânăr îmi vorbește. Îmi vorbește puțin și prevăzător. Probabil se gândește că cepulameavreaastadelaminebă și are dreptate. Singurul lucru e să mai văd cum e să ai 17 ani, părul blond cu rădăcine șatene și să dai teza mâine. Atâta mai vreau.Aș vrea să existe o modalitate în lumea asta prin care să cunosc mulți liceeni și să mă împrietenesc cu ei. Dar nu există, pentru că eu sunt o nesociabilă și blazată. Și o să îmbătrânesc și eu la fel de repede ca domnul din fața mea cu mersul tare zvelt și viguros și-o să vorbesc singură, fără să apuc să mă mai tund vreodată pentru că nu-mi plac rădăcinile mele.

Sunt stupidă, știu.

Cugetări despre femei - part I

Era cazul să revin cu un post mare, pentru simplul motiv că în ultima perioadă mi-am tot plâns de milă, lucru care mă demoralizează. Ca să mă cheruiesc-up, ce știu eu să fac cel mai bine? Să fac calcule gospodărești, să adun, să scad și să extrag rădăcini pătrate, ajungând cam de fiecare dată la concluzia că nu-mi place nimic în lumea asta. Astăzi vreau să vorbesc despre lucrurile care nu-mi plac la femei. Nu, mai clar spus, despre lucrurile pe care femeile nu se cade să le facă ( a se înțelege, sunt o femeie liberală și nu am prejudecăți, numai că unele lucruri pur și simplu mi se par stupide):

1. Fotbal - nu pot să cred că o ființă umană dotată cu ovare își poate pierde vremea uitându-se la un meci de fotbal (între noi fie vorba, am observat că nici bărbații inteligenți nu o fac). Sau chiar și-așa, să zicem prin absurd că le place să se uite cum aleargă unii după minge și cum ea întîmplător mai intră și în poartă. Dar de ce pentru ce sub ce formă cu ce motiv în lumea asta te-ai duce pe un stadion - e multă agresivitate, multe coji de semințe și multe înjurături. 
2. Tobe - și aș mai include și alte instrumente, dar mă rezum în principiu la cele mari. Pur și simplu femeile nu au forță să facă asta, oricât de amazoane ar fi. În plus, își mai dezvoltă și niște mușchi aiurea la brațe. Dacă tot le plac, ar putea să se rezume la a șterge de praf. Pur și simplu nu (și unde mai pui că unora dintre bărbați li se pare sexi)!
3. Alcool în exces - cu accent pe în exces. Pentru că nu vreau să par ipocrită, și eu beau destul de mult. Dar am măcar avantajul că știu când să mă opresc și să plec acasă - n-am ajuns niciodată în genunchi în cameră și nici nu am vomat în public. E urât. E urât și pentru un bărbat, e drept, dar pentru o femeie e cu atât mai urât cu cât noi cică suntem simbolul gingășiei și alte bullshituri.Or, o femeie beată e doar cretină și futabilă, atât. Nimic care să stîrnească vreo afecțiune, așadar femeilor, nu vă mai mirați că nu vă iubește nimeni. 
4. Muzică rock - sunt multe femei care se ambiționează să cânte rock. Eu înțeleg că vă place să ascultați, chiar înțeleg, dar de ce să te apuci să grohăi ca prinsă în menghină? În primul rând, nu vă iese bine deloc, fizic vorbind, corzile noastre vocale nu ne permit să ne jucăm prea mult cu sunetele (mai puțin atunci când suntem nervoase și atunci nu știu prin ce minuni ale biologiei toate suntem pițigăiate) și în al doilea rând e urât, așa pur și simplu, estetic vorbind, să vezi o femeie transpirată, cu venele umflate pe gât, cu un microfon în mână. Bre, de când nu mai e făcălețul la modă?
5. Semidoctismul - sunt atâtea femei în lume care vor să fie intelectuale. Le vezi cum se străduiesc din răsputeri să compenseze un defect genetic, citesc despre de toate, învață, memorează, iar citesc, caută, întreabă, se străduiesc. Și le iese până la un punct. Mă refer la genul ăla de femei despre care zici hmmm, uite o gagică deșteaptă. Partea nasoală e că nu durează prea mult până zice o tâmpenie cât capul ei de mare - ceva absurd, abstract, tâmpit și ilogic în același timp. Și-atunci s-a dus naiba tot ce s-a chinuit ea să construiască în capul tău. Și pare și mai tâmpită după aia. Cel mai bine este să ne recunoaștem inferioritatea de la început. Asta e, nu te poți bate cu biologia. 
6. Politica - le vezi dragele de ele, încercând să se prefacă întotdeauna că nu se plictisesc. Scumpele, nu iese pur și simplu, pentriu că e evident pentru toată lumea că vă gândiți la hăinuțe și pantofi atunci când vă prefaceți că vă pasă de realități sociale. 

To be continued. 

Bonus - o super super duper melodie care mă omoară de câteva luni: Băiețelul cu sfârcul vânăt .

Nu mai am nici eu nervii pe care îi aveam înainte

Da, pur și simplu. M-am săturat ca oamenii din viața mea să vină și să-mi spună dureri, fără să se gândească la faptul că așa mi le accentuează pe-ale mele. Înainte eram capabilă să înțeleg cinismul unui om care, după ce mă sărută, vine și-mi plînge pe piept pentru fosta iubită. Acceptam să îmi povestească de actuala iubită, în timpul ăsta. Acceptam să-mi povestească orice, orice. Acum nu mai am chef, pentru că nu mai merită. Pentru că degeaba am fost drăguță și am acceptat să ascult toate mizeriile altora în timp ce mă strângeam în brațe, îmi plăcea să ofer confort, îmi plăcea să primesc iubire cu împrumut, în schimbul unor păreri și a unor ore de ascultat. Acum nu mai nervii de pe vremuri. Nu vreau să mai ascult pe nimeni, nu vreau să mai consolez, să mai înțeleg, să mai schimb, să mai rezolv problemele nimănui. Zău. Vreau să fiu o scorpie, să ignor pe toată lumea, să abuzez, să nu mai atașez în veci de nimeni. Așa să mă ajute Dumnezeu. Numai rău mi-a adus tot jocul de-a prietena bună, numai rău, și toți te uită după ce trec problemele. Nu mai sunt aici pentru nimeni, la revedere, îmi văd de micile mele probleme egoiste, îmi place să fac caterincă ieftină și să mă joc de-a atoateștiutoarea. Vreau să beau, să beau, să beau și să scriu, până uit că existați și voi pe pământul ăsta, râme egoiste, sugătoare de energie și intenții bune. Că îmi împart berile cu niște paraziți, cu niște oameni egoiști, încapabili de vreun sentiment bun. Căci singurul om cu adevărat altruist pe care l-am cunoscut am fost eu. Și nu cu mine, cu alții.

PS: mulțumesc dobitocule că te-ai pișat pe intețiile mele bune, ai fost singurul om sincer pe care l-am cunoscut în ultima perioadă.

Cronică de concert (II)

Este a doua oară când încerc să recenzez un eveniment și probabil al doilea rateu pe care o să-l dau, din cauza faptului că sunt prea subiectivă.

Vorbim despre Blue Nipple Boy @ Mojo, 10 mai 2012 (da, acum milioane de ani - Adevărul este că nu am intenționat să scriu despre eveniment, dar nu mă pot abține, așa că să-i dăm drumul.)

Prima oară când i-am auzit pe băieții ăștia a fost anul ăsta, la ziua mea, când un prieten mi-a pus pe Youtube cover-ul melodiei Hot (melodia Innei). Am rămas foarte plăcut surprinsă de melodie, însă cu miserupismul clasic, nu am avut nici măcar curiozitatea să întreb cum se numește trupa.
În realitate, primul contact cu trupa a fost la eventul organizat pentru strângerea de semnături pentru candidatura lui Nicușor Dan. Nu mi-a venit să-mi aud urechilor și să-mi văd ochilor. Următorul pas, concertul din Mojo, anunțat cu multă căldură de solist.

Locația: Mie nu-mi place Mojo - mi se pare scump față de celelalte cârciumi de pe Lipscani, iar oamenii care-l frecventează au niște aere de blazați, deși în esență sunt doar niște hipsteri triști, încât nu îi pot suporta în preajmă. Pe de altă parte, a fost prima oară când am fost la un concert aici și nu mi s-a părut că ar fi potrivit. Am avut o poziție relativ bună (am stat în față), însă nu s-a creat atmosfera necesară (da, e clișeică treaba asta cu atmosfera, toată lumea abuzează de concept, însă nu găsesc altul mai la îndemână în momentul ăsta) - aș fi preferat să fie un spațiu mai deschis și să stea toată lumea ”la grămadă”, să simți că ești acolo cu același scop și să ai aceleași reacții. (-)

Publicul: prea puțină lume. Nu prea puțină lume ca să-mi gâdile mie orgoliul - în niciun caz, pentru că mie îmi place de fapt să merg la concerte mici și să simți apropierea de trupă - ci prea puțină lume față de cât ar fi meritat băieții ăștia. Aș fi vrut să văd înghesuială multă și multă lume care să danseze. În rest, oameni foarte frumoși și plini de viață. Lume diversă, diferită, lume fericită (+).

Trupa din deschidere: În niciun caz, genul meu de muzică. Nu știu cât de reușită a fost alegerea din perspectiva celorlalte persoane care au venit, dar eu n-am înțeles nimic din prestația stimabililor care au cântat în deschidere. Mi-am rumegat berea și i-am suportat. (-)

Prestația: impecabilă. Nu că ar fi prea multe de comentat aici, dar trebuie punctat. Băieții ăștia sunt niște profesioniști, în mod clar nu fac muzică 2 ore pe săptămână. Mi-a plăcut comunicarea dintre ei pe scenă. Mi-a plăcut completa abandonare a lor - i-am văzut transpirați, dar cu zâmbetul de 3 metri pe față. Voce: flăcăul ăsta, Adrian Cârciova, din câte am văzut nu e la primul fir de păr din barbă, ci are o vârsta. Ce nu înțeleg eu e unde a fost până acum. Are o voce impecabilă (la unele pasaje am rămas literalmente cu gura căscată), are multă multă energie și atitudine. Mi-a plăcut foarte mult când a coborât de pe scenă și a început să danseze cu noi - nu mă așteptam la asta și am văzut că a impresionat pe totată lumea. Chitară: veselă. Un băiat plin de zâmbete pentru toată lumea, prietenos și foarte talentat. O chitară foarte veselă și foarte activă. Percuție: domnul Bălașa ne-a impresionat în momentul în care a cântat la un instrument ciudățel, de care nici nu știam că există. Foarte haios, deși emoționat, ne-a adus niște zâmbete mari pe față. Bass: hotărât ca mână, dar timid per ansamblu. Ar trebui să iasă mai mult în față și să se joace mai mult. A fost prea tehnic și impersonal, ar fi reușit să facă lucruri drăguțe dacă era mai ”prezent”. Saxofon: un domn care cântă la saxofon nu are nevoie de niciun fel de comentariu, cucerește prin simplu fapt că are un saxofon în mănă (ah, femeile, ce ușor ne lăsăm cucerite). Tobe: un domnișor foarte activ și plin de viață. (+)

Extra: la finalul concertului, literalmente noi nu mai puteam sta în picioare de cât țopăisem, iar BNB erau extenuați. În schimb, când am cerut un bis (și-am zbieram Womanman Womanman), nu au stat prea mult de gânduri - așa obosiți cum erau, transpirați și ciufuliți, au pus mâna fiecare pe ce a apucat (instrumente, zic!) și au cântat domle. Și-au cântat de parcă oamenii ăștia atunci când cântă prind viață. Asta inseamnă implicare și să-ți pese de publicul tău. Bravo (+).

Am ieșit de-acolo cu câtamai zâmbetele pe față, eu și Făt Frumos, și mai eliberați de orice stres. Așa o seară faină, de ținut minte și de povestit nepoților.


Felicitări, BNB. Și sper să primiți într-o zi, în România, recunoștința pe care o meritați pentru simplul fapt că sunteți geniali. Felicitări și mulțumesc.

.

un singur lucru vreau sal mai stii inainte de toate ca oricat de mult as zambi in prezenta ta si oricat de mult miar placea sa fiu aici cu tine nu o sa fiu niciodata la fel de fericita ca langa fata aia turtita care mie atat de draga. si ca oricat de mult miar placea cand ma iei in brate no sami afund niciodata capul in pieptul tau cum o faceam cu el. ca noi femeile sunt un cos de gunoi a tot ce a existat inaintea voastra si bune si rele. ca o femeie nu uita niciodata barbatii de dinainte si nu inceteaza sa compare. si asta e cred si eu ca alti ignoranti si oameni inferiori ca mine ca dragostea asta vine si ea la dracu o singura data pe la fiecare si la mine a venit la tine a venit am cunoscuto amandoi si nea lasat balta pe amandoi in aceeasi masura.
fatfrumos ignoramaignoramaignorama nu ma lasa sa ma strecor peacolo ca najungem niciunul nicaieri. ce mine naiba sa mai mintim acum avem si noi o varsta si un zambet si gata. uneori o sa mai vreau sa mai ajung in pieptul lui cu nasul iar si iar si iar si tie no sati para rau dacami promiti asta e ok. am un suflet atrofiat.

femeia II

uneori îmi place să mă întind pe covoare ca o pisică și să-mi imaginez că aș putea rămâne așa, în brațele bumbacului pentru cât timp îmi doresc eu. că nimic nu ajunge aici și că dacă închid ochii, poate o să mă transform chiar într-o pisică alintată, cu ochii lunguieți și mustăți fremătătoare, cu acel dar de a toarce pentru a calma ființele umane. că oamenii fac cele mai moi și mai colorate covoare doar pentru ca eu să-mi întind lăbuțele cu pernuțe și blănița tărcată pe ele. că atunci când ninge, când tună, când e prea cald, nu trebuie decât să miorlăi alintat pentru ca un om iubitor să mă ia în brațe și să mă consoleze. că nu am nevoie decât de aer curat și o cutie cu nisip pentru a fi complet fericită.
sunt o pisică visătoare, alintată, care doarme mult. sunt o pisică în călduri. sunt un motan bătăios. sunt un pisoi speriat. sunt o pisică leneșă leneșă, care nu are griji. e doar fericită. sunt o familie de pisici care se ling pe ochi dimineața. sunt milioane de pisici. sunt toate pisicile din lume, sunt singura pisică din lume.

păcat că covorul meu e aspru și-mi revin repede din visare.